Batranica

" Am ajuns la adresa si am claxonat odata ca sa-mi anunt sosirea in fata casei.

Dupa o asteptare de cateva minute, am claxonat din nou. Fiind ultima mea comanda din tura, voiam sa ajung cat mai repede acasa.Ma gandeam sa plec de la comanda, din moment ce nimeni nu ma ocupa. Dar fara un motiv anume, am parcat masina si am sunat la usa casei.

S-a auzit o voce slaba: "Numai un minut!"

Era o persoana in varsta ce tragea ceva dupa ea.Dupa o asteptare destul de lunga, usa s-a deschis. Era o femeie mica de inaltime, probabil de vreo 90 de ani.

Era imbracata precum o doamna din anii 1940. Dupa sine tragea o valiza mica, invelita intr-un nailon. Apartamentul ei arata ca si cum nimeni nu mai locuia acolo de ceva ani. Tot mobilierul din casa era invelit si el cu nailon.

"Esti dragut sa imi duci valiza la masina?" Am luat valiza in urma mea iar ea m-a luat de brat. Am ajutat-o sa mearga pana la masina. Mi-a multumit pentru ajutorul dat si i-am raspuns:

"Incerc sa imi tratez clientii asa cum as vrea sa fie tratata mama mea cand o sa fie in varsta".

"Esti un baiat bun. Ai putea sa conduci prin mijlocul orasului?" 

"dar sa stiti ca nu e cea mai scurta cale de a ajunge la adresa...", i-am rapsuns repede.

"Nu ma deranjeaza, nu ma grabesc. Sunt in drum spre azilul de batrani. Nu mai am familie, iar doctorul mi-a spus ca nici nu mai am foarte mult de trait".

Atunci m-am intins pana la aparatul de taxat si l-am oprit , fara sa ma vada.

"Pe ce ruta doriti sa mergem?", am intrebat. Si pentru urmatoarele doua ore, am condus prin oras.

Mi-a aratat cladirea unde lucrase ca operator de lift, apoi casa unde a locuit cu sotul ei, un magazin de mobila ce pe vremuri era o sala de bal... Uneori ma ruga sa opresc in fata unei anumite cladiri si stateam acolo pentru o vreme, in liniste.

Cand pe cer s-a vazut prima raza de soare, ea mi-a spus: "Eu am obosit, hai sa mergem." Am condus in tacere spre adresa care mi-a dat-o. Era un camin mic. Doi oameni o asteptau la intrare. Am deschis portbagajul si i-am dus valiza pana la usa caminului. Ea a fost asezata intr-un scaun cu rotile.

"Cat iti datorez?", m-a intrebat.

"Nimic.", i-am raspuns.

"Trebuie sa mananci si tu o paine!", mi-a raspuns.

"Vor fi si alti clienti...", i-am raspuns, cu sufletul incarcat de emotie. fara sa ma gandesc prea mult , m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans tare.

"Ai oferit unei femei in varsta o bucurie imensa. Iti multumesc."

I-am strans mana pentru ultima data si am intrat in masina. In spate s-a auzit usa caminului inchizandu-se.

Era sunetul unui final de viata.

In acea dimineata nu am mai luat niciun client. Am condus fara tinta, pierdut in ganduri. Nu am mai putut vorbi tot restul zilei.

Cum ar fi fost sa plec atunci cand nu a coborat din casa dupa primul claxon? Cum ar fi fost sa dea de un taximentrist nervos sau nesimtit?

La o analiza rapida mi-am dat seama ca nu am facut nimic mai important in viata mea pana acum.

Suntem invatati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor memoente marete...

...Cand, de fapt, cele mai marete momente din vietile noastre sunt cele ce ne iau prin surprindere si pot insemna mai nimic pentru cei din jurul nostru".

Introduceți textul aici...